…prea ca la țară?

În liniștea amurgului, când detaliile se sting, iar luminile felinarelor (că LED-uri încă nu prea sunt pe stâlpi) aruncă raze misterioase asupra caselor întrezărite din mersul maşinii, fiece sat din Ardeal zgândăre visele orășenilor din proximitate că, într-o zi, s-ar putea retrage aici „la țară”.

Numai că aproape tot ce se-ntâmplă cu visele şi gândurile care ne minunează seara, ca şi cu amintirile din scurtele treziri de peste noapte, e că dispar în amorțeala dimineții următoare. Este ceva legat de fenomenul somnului, în sine, care face dificilă reamintirea.

Doar câte-un eveniment, o persoană aparte sau un cuvânt familiar, ce mai pot declanşa mecanismul de reactualizare a visului. Între timp, în satele „de la ţară”, edilii încearcă să aducă în viața locuitorilor facilităţile şi confortul de la oraș. Numai că orașul nu e doar o aglomerare de clădiri și asfalt, pe care se deplasează de colo-colo, buimace, mașini.

Prin definiție, orașele sunt aglomerări urbane complexe, cu rețele de transport, piste de biciclete, parcuri și alte locații de loisir și mai ales oameni, oameni cu interesele, spaimele și visele lor. Orașul este o comunitate ce respiră uneori haotic, dar o face ca un organism viu (intoxicat azi, e drept, de prea multe noxe). Dar ce altceva, mult mai important, deosebește satul de oraș?

Cea mai prețioasă resursă a omului contemporan este timpul iar, spre deosebire de oraş, satul românesc nu este situat doar într-o geografie materială ci, în propria sa percepţie, stă chiar în centrul lumii și se prelungește în mit. În ziua de azi în Ardeal și, poate, prin Maramureș, mai sunt orașe de provincie care păstrează această mentalitate patriarhală, cu corespondențe mitologice.

Veșnicia s-a născut la sat și continuă în orașul de provincie – cu prima, a doua și chiar a treia generație mutată aici. Cu toată dulceața traiului „la asfalt”, ei nu uită de greutățile vieții de la țară, căci periferiile urbei comunică direct cu rămășițele unor sate, considerate zone peri-urbane. Doar orașul trăiește într-un orizont istoric, spunea Lucian Blaga, pe când satul, căruia îi este specific timpul simplu, succesiunea de evenimente, are o viață anistorică.

Orașul ne face timpul tăiței – spunea prozatorul clujean Alexandru Vlad, retras la țară în Suceag. Parafrazându-l, am putea spune că satele, chiar și cele de la periferia marilor oraşe, sunt un fel de lăşti cu brânză, unele – în timp ce altele sunt, încă, o cocă nedospită. Căci aşa cum, în visele orăşenilor, satele din apropiere sunt posibile oaze de linişte, sau măcar refugii viitoare, pentru sătenii din proximitatea marilor (sic!) metropole, localităţile lor sunt oraşe în miniatură, dacă nu chiar în devenire.

Numai aşa se explică anunțuri precum cel de mai jos, publicat pe situl primăriei Gilău sub titlul: Anunț important pentru cetățenii care dețin construcții executate pe domeniul public și privat al comunei Gilău: Către toți cetățenii care dețin construcții (garaje, magazii, cotețe) în zona blocurilor… astfel, aveți obligația ca până la 1 mai 2020 să desfințați aceste construcții și să lăsați terenul liber 🙂

Leave a Reply